Nostradamus mi se spunea! Parcă dobândeam puteri speciale atunci când intram pe American Poker II (de la Novomatic). Puteam să fac parte și din “X-men” fără nicio problemă. Simțeam că ziarele trebuie să apeleze la mine pentru previziuni, nu să se ia după baba Vanga. În fine, ai prins ideea. Spargesem codul “matrix” al păcănelelor. Doar că, evident, nu a fost așa. Însă acest joc de video poker mi-a permis să dau frâu liber jucătorului din mine. Și să dau tare în butoane. Ideea de bază la joc era pe placul meu. Ți se dădeau cinci cărți, opreai câte voiai din ele și mai dădeai o rotire. Legai o combinație și primeai premiul aferent. Puteai să-l bagi în “casa” ori să dai în dublaj. Odată ce prindeai gustul jocului, era clar că nu puteai să mai bagi în casă, ci trebuia să mergi până la capăt. Asta însemna să îi pui “capac”, termen folosit atunci când dădeai numărul maxim de cărți pentru a primi un premiu. Fiecare combinație de poker avea un premiu diferit, dar și un număr de cărți necesar pentru dublaj. Aceste detalii erau influențate și de miză. Ca mai toate jocurile ca la aparate cu dublaj, poate că tu băgai banii, dar niciodată nu te jucai singur. Mereu era un “binevoitor” care să te ajute. De regulă, jucătorii de American Poker II sunt de două feluri: cei care dau ultima carte rapid, fără să se gândească, și cei care se opresc și meditează, reamintindu-și fiecare carte dată de moși-strămoși, de la mezolitic încoace. Și venea unul să îți zică “sigur e roșie, bossule”. Da, mulțumesc, frate, că m-ai ajutat să iau o decizie de 50/50. Fără tine mă prindea dimineața lângă aparat. Și, logic, acum rămâneau două variante. Era neagră, caz în care omul meu, de cele mai multe ori, o dădea pe-a clasică: “e aparatul pe luat, bro. Nu ai ce să îi faci”. Sau mai rău pentru moralul meu, era roșie. Că la neagră, poate se mai simțea omul și pleca să își încerce talentul în altă parte. Însă dacă avea “dreptate”, nu mai scăpai de el. “Ți-am zis, serifule, că e roșie? Acum că te-am ajutat să câștigi, dai și tu o șpagă?”. Pur și simplu îmi venea să îmi iau păcănea acasă precum Nelson Mondialu’. Parcă la fel de răi erau și cei care căutau să te “ungă”. Cum nimereai două-trei cărți, te lăudau mai mult decât propovăduia orice corporatist cu Breaking Bad. – mai departe în original ~ .
Source link
